E-adevărat că te iubesc şi tu ştii asta, domnul meu…
Pâlpâie focul când mă-nalţ să văd tăcerea cum descreşte
Şi cum răsare între noi – ecou - amurgul panaceu,
Al clipelor în care-un cer iubirea noastră povesteşte…

E-adevărat că te mai mint, aşa-ntr-o doară, uneori,
Că nu mai sunt ce-am fost şi nu-i nimic din ce ai vrut să fie…
Dar gândul mi-i credinţă doar, iar şoapta – un noian de flori
Pe care-mi cântă trupul tău aceeaşi dulce melodie…

Da, te iubesc. Şi nu mai ştiu în câte vise te-am ascuns,
Nu mai socot. Nu mai e timp. Mă-nalţ pe vârfurile toate,
S-aud tăcerile cum cad încremenind al vremii plâns
Şi-n a ei temniţă să ştiu că-s îndoielile-ncuiate…

Nu tresări de-n jocuri mii uitări ne-or cere să fim parte,
Am fost ce sunt şi îţi voi fi iubirea scrisă-n nicio carte...